Ucigași de visuri

Este aici, în fața ta, îl vezi, îl simți, îl miroși, dar ști că este încă un vis. Ne despart luni, multe luni, ani, multă muncă, multă răbdare, multă ambiție și multă abținere de la visare, pentru că timpul e prețios.

Cu toate astea jur că pot simți acea liniște, acea împlinire, acel sentiment ce locuiește în căminul dintr-un paradis intim și primitor, care doresc să-mi fie adăpost. Într-un colț banal și verde unde lucrurile mărunte sunt atât de dulci încât nu te mai poți sătura iubindu-le. Deja iubesc cățelușul din fața casei, bicicleta din garaj (deși nu m-am putut hotărî încă ce culoare va avea), apusul din fundul grădinii, mirosul de pâine caldă de la brutăria de pe colț.

Și cum spuneam până acolo mai este nevoie, printre altele, de multă abținere de la visare. E atât de trist ca de fiecare dată să fi nevoit să guști amarul de la sfârșitul visului, să-ți pui întrebări de genul: ce te împiedică să-ți iei un câine și o bicicletă acum?!
E ca o clădire pe care o construiești în aer și în fracțiunea de secundă în care ai realizat că e un vis și conștientizezi golul ce zace între pământ și … temelia inexistentă, se prăbușește instantaneu.
Este cale lungă până bicicleta merge pe aleea potrivită, cățelul doarme la casa potrivită, cartea e citită sub salcia potrivită și ploaia bate în fereastra care trebuie…

Visul este dulce doar după ce a murit ucis de reușită. Nu trebuie băut înainte, amar, pentru a-l irosi înainte de a se coace… Să facem o barbarie nedreaptă, o alianță cu reușita împotriva unei idei care ne dă sens vieții! De ce nu? E corect să dai sens unei vieți doar pentru a te infrupta din ea?

7 thoughts on “Ucigași de visuri

  1. Eu cred ca visele mor ucise de propriul perfectionism. Trebuie sa fie fix fereastra aia, catelul sa aiba pata exact acolo unde am visat-o, daca e cu 5 cm mai la stanga sau pe ochiul celalalt nu e bine, bicicleta trebuie sa fie verde-menta si nu verde praz, chiar daca nu se mai fabrica in culoarea respectiva de 2 ani, si tot asa… Suntem crescuti si educati in ideea ca numai un om slab si lenes accepta compromisul, ca totul trebuie sa fie perfect pentru a merita sa ne bucuram. Si uite asa alergam vesnic dupa ceva ce se afla in fata noastra, cam cum alerga catelul din desene animate dupa crenvurstiul atarnat in undita peste capul lui.

    Am cunoscut nu-stiu-cat oameni care isi cumpara casa, si-o mobileaza decent, apoi se pun pe suferinta pentru ca n-au bani de perdele de organza sau ce visau ei ca ar trebui sa atarne in geam si stau ca magarul lui Buridan intre doua decizii: sa-si cumpere perdele ieftine acu’ sau sa stranga 3 luni pentru organza si sa stea cu geamul cascat, sa li se uite trecatorii in casa? Si uite-asa, iau o hotarare sau alta dupa o indelungata suferinta morala, apoi, oricare-ar fi ea, sunt nefericiti ca n-au ales cealalta varianta, pana isi gasesc un nou motiv de chin si nefericire.

    Cred ca fericirea e o chestiune de alegere personala. Visele ar trebui sa ne bucure in sine, pentru ca putem visa, nu sa ne chinuie. Cred ca ar trebui sa invatam sa ne bucuram de cat mai multe zile obisnuite, de cat mai multe fleacuri, de ceea ce ne ofera viata, pana la urma. Sau, macar, copiii sa ni-i crestem asa. Sa-i invatam ca nu trebuie sa faca bastonasele perfect in clasa 1, nu trebuie sa fie musai primul din clasa, nu trebuie sa termine sefi de promotie toti si nici sa ajunga CEO. E mai importanti sa fie fericiti ca sunt in viata, ca vine primavara, ca au oameni in jur care-i iubesc si ca isi pot permite sa viseze. Unii nu au nici macar privilegiul acesta.

    De cate ori ma apuca depresia din motive banale incerc sa-mi aduc aminte ca exista oameni care poate tocmai au aflat ca mai au 3-4 luni de trait. Imi dau seama cat de frumoasa e viata mea, cu toate visele care mi-au murit de-a lungul timpului :)

  2. Eu sunt putin obsedata de ideea de a nu fi delasator, si de a nu lasa in urma vreo incercare pe care ai putea sa o faci. Iar in lupta mea de a nu scapa vreo idee sau incercare ce ma poate duce cu un pas inainte, am nevoie sa ma “lipesc” de cate-un amanunt, care sa tina perseverenta vie :)
    Mi-a placut mult exemplul cu perdelele, desi parerea mea este ca acea nehotarare asupra calitatii lor, este un teatru subinteles, prin care acei oameni isi serbeaza victoria de a fi reusit sa-si atinga scopul, jucandu-se cu cireasa de pe tort, savurand momentul! :) Poate parea un act cinic din afara, dar dupa o calatorie lunga spre casa ta, dupa atata asteptare, meriti macar un joc fie el si fals, in bucuria si multumirea de sine pe care o ai in acele momente:)
    Sunt de acord ca trebuie sa ne bucure zilele obisnuite, sunt o adepta convinsa a ideeii ca fericirea adevarata vine din lucrurile marunte, dar asta nu te impiedica sa alergi dupa perfectiune. Perfectiunea insa nu inseamna a fi sef de promotie sau CEO, perfectiunea este ceea ce simti.

    • :D Am cunoscut oameni care traiau drame precum cea a perdelelor in mod real. Nu erau perdele intotdeauna, dar asta e un mod de viata cat se poate de autentic pentru unii.

      Eu am fost un copil crescut in ideea ca trebuie, musai, da’ neaparat, sa alerg dupa perfectiune. Stiu ca nu sunt singura, dimpotriva, pentru multi dintre cei din generatia mea era un mod de educatie. Parintii mei erau de parere ca am OBLIGATIA (exact asta era cuvantul folosit) de a-mi depasi potentialul. Eu n-am fost felicitata in viata mea pentru o nota de 9, eram admonestata, pentru ca “eu sunt destul de inteligenta sa iau 10″ (sa nu crezi ca am luat doar 10 toata viata, mi-a devenit car destul de repede ca nu-i voi putea multumi niciodata, asa ca nici nu mai incercam). Cand am intrat la facultate, la stat, cu bursa, in urma unui examen cu 24 de candidati pe un loc, mama mea s-a asezat cu mine pe o banca la 10 m de liste unde lumea chiuia de fericire si mi-a tinut un discurs serios despre cum sunt eu acum obligata sa tin stacheta la fel de sus, sa fiu printre primii din an, sa ma lupt pentru o bursa afara si pentru o cariera academica si, ma rog, ce mai zicea ea atunci, ca a trecut ceva vreme. Mda, am sarbatorit, oarecum, dar a tinut sa-mi spuna in ziua aia pana a considerat ea ca mi-a intrat in cap ca nu trebuie sa consider, cumva, ca reusita la examen e un motiv de bucurie si de relaxare, e doar inceputul unui drum foarte greu ca “viata e dura, mama, competitia e acerba si tu nu-ti poti permite sa lasi stacheta jos, vei ajunge o ratata”.

      Mi-a luat cam doi ani de terapie (nu m-am dus pentru asta, era o etapa “obligatorie” din formarea profesionala, dar asta a fost marele castig, ca nu am ajuns niciodata sa practic eu terapia) sa invat sa fiu fericita. Sa invat sa accept ca nu trebuie sa fie totul perfect, ca exista compromisuri acceptabile si asta nu ma face o ratata. Si abia dupa cateva luni am rea;lizat ca eu nu am vazut-o NICIODATA pe mama fericita. Ea e vesnic nemultumita de viata ei, de performantele ei profesionale, de mine, de tata, de tot. Ridica asta la rang de virtute, considera ca numai mediocrii sunt multumiti. Acu’ sunt “zen” la gandul ca maica-mea (si tata, dar el e mai putin vehement) ma considera o ratata. Ceva imi spune ca nici daca eram absolventa “summa cum laudae” la Stanford nu ar fi fost multumita. Linistea mea actuala a fost castigata greu, sa zic asa. Deci am devenit alergica la ideea de perfectionism. Mi se pare adevaratul ucigas al fericirii. :D Daca aud fraze precum “nu trebuie sa te culci pe o ureche” (asta era “refrenul” mamei) simt ca incep sa ma hiperventilez :D Asa ca, de candd fii-miu era in burta, mi-am promis ca nu-i voi face asta. Ca il voi invata sa fie fericit, nu perfect. Sper sa nu cad in partea cealalta…

      Hai ca iar am scris un “roman”. Am marele defect de a nu reusi sa scriu putin despre chestii serioase :P

      • :))) Este un defect cat se poate de frumos!
        Iar acum in legatura cu perfectiuneaaa :))) Perfectiunea este un vis, insa visul nostru, al fiecaruia, nu al mamei, nu al tatei, nu al bunicilor, vecinilor, etc. Fiecare dintre noi are o singura viata la dispozitie sa parcurga un drum, de pe o harta proprie. Nu este corect ca atunci cand ne-am ratacit sa incepem sa dam indicatii altora pentru a ajunge unde vrem noi, doar-doar vedem prin ochii lui cum e acolo, pentru ca noi nu am fost in stare sa ajungem…
        Cred ca fiecare are in familie un personaj precum mama ta, ideea este ca familia este familie, si trebuie sa-i acceptam pe toti asa cum sunt. Eu am renuntat de mult sa-i fac pe cei din familia mea sa inteleaga faptul ca planurile mele sunt cu totul in alta directie decat planurile lor, pentru datoria mea este sa merg pe drumul meu, si nici eu nu am dreptul sa le schimb lor modul de a gandi. Nu stiu cat de incantati sunt ei de situatie, insa ce ma incanta pe mine este propria mea calatorie spre destinatia MEA :) Cred fericirea inseamna
        posibilitatea de a trai in imprejurari la care visezi TU, le doresti TU, le construiesti TU, si le decorezi TU.
        Cat despre copii, eu nu am inca, dar sunt speriata si total dezorientata cand ma gandesc la momentele cand va trebui sa vb despre lume, despre oameni, despre idealuri. Stiu cu siguranta ca-i voi spune sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a fi liber. Sa nu se incatuseze in canoane si idei preconcepute, in idealuri inventate de o societate care urmareste sa indobitoceasca un glob intreg…

      • Da, dar cand personajul respectiv e responsabil de educatia ta, exista marele risc de a te marca la un nivel mult mai profund decat simplul disconfort.
        Daca tot scrisei ‘spe mii de caractere, n-am ajuns sa spun ideea principala :D : ca probabil ca nu ne intelegem pentru ca denumim lucruri diferite prin “perfectionism”. Pentru mine cuvantul e strict legat de atitudinea maica-mii, de ideea ca “numai mediocrii se simt impliniti”. Cred ca tu il folosesti in alt sens, totusi. Si eu sunt genul vesnic “nelinistit” si in cautare de provocari. Nu as putea trai in cadrul lipsit de suprize si noutati de care vorbeam dincolo. Pana la urma, imi lasai bunatate de viata “asezata” sa plec dupa cai verzi pe pereti, in varf de munte. :D Si, sunt sigura ca daca totul va intra pe un traseu liniar aici, voi cauta altceva. :) Dar, cum spuneam, marele castig al vietii mele de adult este acela ca am invatat sa ma bucur de ceea ce intalnesc pe parcurs si sa fiu intelegatoare cu mine insami. M-am transformat din propriul antrenor necrutator in prietena mea. Stiu ca suna skizo, sper sa intelegi totusi la ce ma refer :D

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s