Cine cunoaște o rețetă contra urei, furiei și a negrului care ne îmbâcsește mințile și nu ne lasă bucuria de a rămâne senini? În afară de autosugestie bineînțeles… Bântuie ca o zăpăcită prin toate cotloanele sufletului fără să găsească nicio crăpătură, niciun orificiu prin care să pătrundă în buncărul cu pricina.
Cine a învățat oare sufletul să urască și cât de prost sufletul să se încăpățâneze să facă un lucru atât de nefolositor?! Adică suntem fericiți când iubim, suntem încrezători când suntem ambițioși, suntem mândri (chiar dacă nu în sensul bun și nobil, dar măcar ne simțim bine) când suntem aroganți, suntem ușurați când plângem, dar ce suntem când urâm?